Archive for the ‘proză’ Category

Galben
July 25, 2013


Dacă aș pune față în față bunicul și nepotul, relația asta alterată ar nenoroci întregul dialog. Cu doi străini, iar e complicat. Pentru că încă eu mai cred…

Vară. Nu știu ce boală o fi căpătat cireșul din curte. În timp ce toate celelalte curți sunt verzi, aici se scutură frunze galbene. O toamnă în luna iulie. Ramy a chemat ieri un inginer agronom. Ăștia ar trebui să fie, după mine, un fel de medici pentru plante. Omul a venit, s-a mirat, a notat ceva într-un carnețel, a dat vreo două telefoane și a făcut poze bietului pom. La ceea ce mai rămăsese din umbra pomului se odihnea Obid. I-a făcut și lui poze. Obid urăște să apară în fotografii. L-au convins că e spre binele pomului.
Chiar dacă are frunze galbene, cireșul e plin de poame. Să nu le mâncați, a spus agronomul. Lasă-l mă în pace, du-te și adu castronul ăla albastru. Cum vreți, eu doar v-am prevenit. Da, da, m-ai prevenit. Ai venit cu castronul? Nu te văd! Am eu ceva cu ochii sau ai tu ceva cu carnea de pe tine? În bucătărie, Ramy s-a așezat pe scaunul de lângă fereastră. Privește curtea acoperită de frunze. Parcă frunzele nu ar fi căzut din pom. Parcă Obid era cel care, atunci când vorbea, împrăștia prin curte frunze. Nu avea de gând să caute vasul albastru. Îi plăcea furia fratelui său. Da, erau frați. Unul mai mare decât celălalt cu 50 de ani.

Alo, bună dimineața. Da, eu sunt, degeaba, degeaba… De-asta am sunat, azi dimineață s-au îngălbenit și prunul și tufele de zmeură. Puțin și tufele de agriș… Nu aveți soluție pentru asta?… Să sun la Grădina Botanică?! Ei sunt departe, dar poate găsesc pe cineva interesat… Bine, mulțumesc, la revedere!

Ce-a zis mă? A zis să chemăm un popă, o fi vreun blestem… Bine, fugi după popă! Da’ să fugi tare, că ăștia se mișcă repede! Bine, râzi… Ia zi, ce facem cu gălbeneala asta, că m-am săturat. Parcă suntem… Din tot cartierul ăsta înverzit, curtea noastră s-a trezit să fie galbenă. Parcă ar fi cupola circului. Îmi vine să râd și sunt speriat în același timp. Ramy, viața e frumoasă, nu-i așa?
Obid, cocoșat și pleșuv, în căruciorul lui mic, la umbra unui pom fără frunze. Ce noapte! Ar fi trebuit să fie altfel. Să fie mult alb. Dar e mai bine așa. Oricum aș fi refuzat să mor într-un spital. Dar cine s-ar fi gândit… să mori într-un circ. Imaginează-ți scena: trupa de acrobați, mișcările lor, salturile, desprinderile, armonia, răsuflările întretăiate, apoi caii… cai albi, cu coame înfoiate, cu șei și copite roșii ca sângele, alergând nebunește în jurul arenei, fiecare purtând câte un înghițitor de săbii, un leu ducând de căpăstru o cămilă, tigrii cu mișcările lor feline, colții lor albi, strălucitori, cercurile de foc, multă culoare, artificii și flori colorate în explozii la fiecare trei minute, o orchestră uriașă care să intrepreteze absurd un cântecel așa cum sunt cele din cutiuțele magice, iar în mijloc, exact în mijlocul arenei un clovn la capătul unui sicriu! Ob… Sssst, Ram, nu mai spune nimic. Începe slujba!

Oamenii coboară pe rând din tribune. Mai întâi loja. Se apropie de sicriu și dau pe rând câte o probă de canto, înainte de a ajunge lângă mort: bine, ai talent, treci la dreapta, acolo sunt plângăcioșii talentați, sau, îmi pare rău, mergeți acasă și mai repetați, poate într-o ocazie următoare… Dar l-am cunoscut bine, am fost prieteni, trebuie să rămân! Ne pare rău, aici noi aranjăm lucrurile. Dacă ne obligați o să primiți cartonaș roșu. Bine, mă scuzați, mă retrag…

Cum a murit, întreabă o bătrânică îmbrăcată într-o rochie verde? Ce întrebare tâmpită, răspunde înfuriat un tânăr uscățiv, aflat cu două rânduri mai în față! Doar el știe cum a murit, nimeni altcineva nu mai știe! Mă scuzați, eu mă refeream la împrejurări, nicidecum la simțămintele unui om înainte de moarte… Poftim, împrejurări! Doamnă, chiar ați trăit degeaba? Toți murim în aceleași împrejurări. Ne naștem și apoi, într-o zi oarecare murim. Dumnezeu se uită peste omenire, așa cum se uită cineva peste o pădure, alege un copac îngălbenit și spune: pentru acest copac spectacolul încetează; chiar dacă l-aș mai lăsa, în viața lui nu s-ar schimba nimic. Și copacul înțelege asta și refuză să se mai roage pentru vindecare. Își trimite frunzele spre ceilalți copaci, un fel de adio și apoi așteaptă să vine cineva cu drujba ca să îl doboare la pământ. Nicio filosofie! Da, tinere, așa o fi, dar… frica? Frica e doar egoism! Nu e corect să stai lângă sicriul cuiva și să îți plângi de milă. Altfel de frică, altfel… L-am iubit, înțelegi? Iar dragostea poate să facă diferența chiar atunci când unul din ei e mort, iar celălalt trăiește!

O comandă rostită în șoaptă de nu se știe cine a împărțit mulțimea prezentă la dreapta și la stânga bătrânei doamne. Un mecanism de nimeni bănuit a împins sicriul foarte aproape de ea. Platformele pe care erau așezați ceilalți au coborât sau sicriul a urcat împreună cu femeia, nu știu, la un moment dat, cufundați în lumina unei luni albe, mototolite erau acolo doar femeia și mortul. Auzi, Obid, cică toți murim la fel. E o mare minciună. Cei care trăiesc așa cum vor, mor așa cum vor. Ceilalți… Vrei să îți aduc o pătură ca să te acoperi? Mm, mai culege vreo două cireșe!

Advertisements

Jocuri și jucători
July 24, 2013


Cine e tipul de-și ținele palmele așa, strânse, ca în rugăciune? Oamenii pe aici îi spun Furnilă. E dus, vezi bine. Ce ține în pumnii făcuți cochilie? Zâmbește… n-ai să crezi: o furnică! O furnică, așa zice el. Nu a văzut-o nimeni. A încercat să o vadă o dată unu’ de-aici din cartier și l-a apucat de palme să i le desfacă. A făcut o gălăgie… pfuuui! L-au lăsat în pace de atunci. Ziua, ține palmele ușor aplecate spre dreapta. E o furnică deșteaptă, așa zice el. În palma dreaptă și-a organizat gospodăria, curtea și toate celelalte. Noaptea… pleacă să doarmă în partea stângă și, atenție, doar după ce se spală pe mâini și se descalță! El unde doarme? Nu știu. Nu vine în fiecare zi pe aici. Dacă îi cumperi ceva de mâncare trebuie să îi dai tu să mănânce. Nu își desface mâinile. Ca și când ți-ar face o favoare, te lasă să strecori între mâinile strânse puternic o fărâmă de pâine. Dar e un om curat, se vede, bărbierit și toate cele. Dacă îl saluți, îți răspunde zâmbitor cu un mormăit ciudat. Are o familie, are pe cineva?… Nu știu, ți-am spus, vine rar pe aici. Și pe cine să intereseze viața unuia care poartă în palme o furnică. Dar tu? Eu… ce? Ai stat vreodată de vorbă cu el? Eu, spre diferență de tine, chiar trăiesc! Înțelegi? Trăăăieeeeesc!

Nu l-am mai întâlnit pe Lucian multă vreme. Acum vreo lună, o lună jumătate să tot fie, ne-am întâlnit absolut întâmplător în casa unei cunoștințe comune. Ce cauți în oraș, meștere? Aha, poate îmi spui tu ce cauți pe aici? Începuse o afacere. Electronice, nu mai știu ce firmă, nimic important pentru mine. Din vorbă în vorbă am ajuns la Furnilă. Aaa, nu ai să crezi, nu ai să crezi! Bine că mi-ai adus aminte! Păi uite cam cum stă treaba cu Furnilă ăsta al tău. Într-o după-amiază, liniștită după-amiază, a venit în cartier și s-a așezat pe bordură, la umbra unui tei, locul lui obișnuit. Mina, o scumpete de fată de vreo trei anișori, fata pictorului, nici nu se așezase omul nostru bine, că țuști în brațele lui. Și începe să îl îmbrățișeze, să-i sărute obrajii, râzând bucuroasă de parcă cine știe pe cine a văzut. Pictorița, adică nevasta pictorului, nu zice nimic, stă pe aproape și ea mirată de reacția fetei… Furnilă, la început blocat, se destinde ușor, zâmbește așa ca prostul și cu cochilia lui mângâie ușor cârlionții negri ai fetiței… Brusc, Mina se oprește și îi zice omului: fii atent, o luăm de la capăt, bine? Ăsta, tâmpu’, nu apucă să spună nimic. Fetița s-a îndepărtat un pic, foarte serioasă, ca și când și-ar fi calculat mișcarea următoare, apoi, la fel de brusc, începe să râdă bucuroasă, ca și prima dată, se întoarce și fuge în brațele lui, îl sărută pe obraji, alea, alea la fel ca prima dată. Ca la o minune, au ieșit oamenii în balcoane, s-au oprit pe drum… Furnilă și Mina se purtau de parcă în toată lumea ar fi fost numai ei. Și iar se oprește Mina la un moment dat și îi spune ăstuia punându-i arătătorul în piept: iarăși, dar să ne grăbim un pic că mă duce mami imediat în casă să fac băiță! Bine? Furnilă, parcă hipnotizat îi răspunde în limba lui încâlcită: bine, hai, pentru ultima dată. Hai, că acuma ne iese!

Mina se îndepărtează iar, serioasă, se uită pe furiș la el să vadă dacă și-a luat rolul în serios și haț, reîncepe scena. Dintr-o dată, Furnilă devenit grav, oprește jocul cu un „sssst…” abia șoptit și se așază pe genunchi în iarba din jurul teiului. Fetița se apropie și îi cuprinde umerii ca și când ar înțelege greutatea momentului. Nu spune nimic, respectă parcă inima îndurerată a nebunului… Furnilă întoarce încet privirea spre ea, o privește în ochi și o întreabă foarte serios: pe tine te-au trimis? Ai crescut destul de repede. Oftează și se întoarce spre pământul întunecat, caută cu privirea ceva… Ca într-un gest ritual își așează cochilia deasupra pământului crăpat, spune câteva cuvinte, apoi deschide palmele încet, dureros, le așează pe iarbă și se apasă pe ele cu tot corpul său masiv, ca și când ar fi nevoie de multă putere pentru a le putea deschide complet…

Vino încoace, spuse apoi fetiței, de data asta cu un glas plăcut și cu vorbe spuse clar. Mina se cățără în brațele lui. Cu pași siguri se îndreaptă acum spre nevasta pictorului. Drumul ăsta, deși erau de făcut câțiva pași, parcă a fost o călătorie luuungă… Când a ajuns lângă pictoriță, copila era deja adormită. Ați făcut bine, i-a spus Furnilă, vă mulțumesc. Apoi i-a așezat fetița în brațe și a plecat. Extraordinară poveste! Stai, stai că mai e ceva! Nu a făcut Furnilă al nostru nici zece pași când l-a ajuns din urmă un puști călare pe o bicicletă roșie, nu l-am mai văzut până acum pe aici: hei, Ilaija, ce faci pe-aici? Unde e Seth, lupul mă, unde l-ai lăsat? Taci, Matt, i-a răspuns Furnilă, taci… în cartierul ăsta se joacă alte jocuri…

Dor de Mama
July 22, 2013


Au trecut de atunci ani mulți…
-Vreți să vă facă mama cartofi prăjiți?
-Nu! Nu!
-Dar niște supiță de pui?
-Nu…Nu…spuneau amândouă în același timp.
Două fetițe preocupate mai mult de joacă decăt de vorbele bunicii, schimbau rochițele păpușilor. Îi spuneau Mama, buncii lor, pentru că așa era bunica, o mamă plină de griji. Dorea ca nepoțelele ei să fie răsfățate, să mănânce bunătăți cum doar ea știe face… așa… să fie ele munțumite! Doi ochi albaștri, ieșiți din ocean parcă, vegheau cu căldură joaca inocentă a copilelor, într-un fel în care… doar ochii bunicii știu să o facă. Și dacă o nepoată cerea balmoș, balmoș făcea Mama, fără să spună că e obosită. Mâna ei asprită de muncă nu știa decât să mângâie iar inima ei bătea pentru toți, numai pentru ea, niciodată.
Nepoatele au crescut iar părul bunicii albea încet, încetișor. Glasul ei blând devenea tot mai slab. Timpul nemilos a istovit-o.
Acum nepoatele privesc în ochii adânci, albaști, cu neputință. Ar da orice ca mâna aceea, neobosită cândva, să mai poată mângâia…
-Vrei niște supiță de pui, mama?

autor: Criss

 

5.Wit Olifant
June 11, 2013


Așa se poartă în oraș, nu e niciun snobism în asta, nicio lipsă de omenie! Cum să rupi copilul de familie, comunitate, etc? E și pentru binele lui, nu-i așa? Pune-i un nume normal, cu ăsta nici să-l strigăm nu știm… Bine, hai, dă banii părinților și plecăm. Ne gândim pe drum care îi va fi numele.

Nrgoc’t, pronunția lui se face cu o șuierătură scurtă și două clic-uri, cu o alterație la mijlocul intonării. Ăsta e numele meu. Mi-au spus Gebry, întorc privirea spre ei atunci când mă strigă așa, dar inima mea a stat mereu cu spatele spre ei. O numeau, inocenți, modă. Să iei un sălbatic și să îl aduci în oraș, crima asta era virtute, dar era și divertisment. Își comparau copiii cu noi, pentru o mai bună imagine de sine, dacă nu erau cuminți îi speriau cu trimiterea în locurile de unde veneam noi, dacă greșeau ei, plăteam noi… Dar nu știau nimic, absolut nimic!

În tribul meu mâncarea nu e la îndemâna oricui. Acolo oamenii mănâncă rar. Avem o înțelegere cu elefanții. În fiecare lună, unul din ei se lasă sacrificat. Asta înseamnă hrană pentru o lună de zile. Și mai înseamnă să mâncăm o dată pe săptămână, până la sătul, la deplin, la leșin! În schimbul elefantului jertfit, săpăm din greu fântâni din care se adapă elefanții rămași în viață.
Poftim, aici te poți spăla pe mâini, aici e frigiderul. Lasă-l, dragă, nu înțelege nimic. Nu știu ce ne facem cu el. Grăbește-te, trebuie să ajungem la șase acolo, așa le-am promis copiilor. Gebry se descurcă el cumva. Deschide-i frigiderul. Lelike, așa i-am spus femeii, a deschis atunci burta unui mare și ciudat elefant alb. Apoi au dispărut amândoi. Era atât de frig în elefant. Dar erau acolo atâtea bunătăți! Apoi, nu știu de ce, burta s-a închis. Să fi călcat oamenii înțelegerea? Oricum e târziu, animalul odată rănit în felul ăla nu ar mai fi trăit. Am apucat cuțitul și am tăiat carnea moale din locul în care burta elefantului alb s-a lipit la loc. Și am mâncat tot. Simțeam cum crește frigul înăuntrul meu, dar nu m-am oprit. Până când…

Hei, piticule, te-ai trezit? În câteva minute va fi gata supa. O să fie bine, promit! Așa am întâlnit-o pe Goedheid, învățătoarea cu suflet bun. Unde erau ei? Un leșin nu poate dura atât de mult! Am mâncat singur tot elefantul și am fost aruncat afară din noul trib… Cred că asta s-a întâmplat. Dar nu îmi părea rău. Goedheid m-a învățat să citesc și să scriu. Avea și ea multe pagini acoperite cu litere, dar nu voia să citească nimănui din ele. Acolo e sufletul meu, spunea, cine știe să citească așa ceva? Apoi a apărut „Swarthy lot”, cartea mea care a schimbat continentul, care a adus vărsare de sânge, libertate unora și moarte altora. Nu mă întrebați dacă a meritat! Știu doar că zilele începeau la ora cinci și se sfârșeau târziu în noapte, că nu se putea altfel. Ea m-a înțeles, m-a înțeles mereu. Știam că începutul ăsta va atrage după el sfârșitul. Nu știu dacă a ajutat cuiva, știu doar că a mutat din loc lucruri care păreau de neclintit. Și a fost bine.

sărută prietene lama cuțitului
încălzește-o cu buzele tale
foarte curând pe ușa larg deschisă
vor intra prietenii
și nu e bine să te găsească acasă
deschide ochii larg și pleacă

„Wit olifant” a fost singura poezie pe care am reușit să o scriu. Știu, răspunse Îngerunu. De-asta ești aici. De-asta sunt aici… Cartea? Să-l judecăm, spuse Îngerdoi! Și a început judecata, a început dansul, a început curgerea culorilor din cele nouă dimensiuni în care e construit Cerul. Nu simțeam frică. Scriitorii sunt judecați după cărțile lor. Am căzut pe genunchi înaintea Tronului. Îngerdoi mi-a așezat în față cartea. Paginile se deschideau mișcate de o adiere parfumată. Cine a scris această carte? „Swarthy lot”… Această carte s-a scris singură. Un înger a trecut prin mijlocul cerului. A văzut cuvintele lor și le-a așezat pe pagini. Această carte vine din răutatea unei mulțimi sinucigașe. Dar poezia? Îngerunu, unde ai găsit poezia? Înăuntru. Condamnate sunt doar poeziile găsite în afara poetului. Ești liber, primește un loc la Marele Izvor.

Așa m-am trezit astăzi. Mâini albe au despicat exact în două cubul de sticlă. Una din ele m-a mângâiat ușor pe tâmplă. Tu vei lipi cubul la loc. Pe dinăuntru. Marți ar putea fi o zi bună, indiferent pe unde umblă Marte.

Lupo
June 10, 2013


Fiecare zi are timpul ei mort. Are cel puțin câteva clipe în care, dacă nu ești atent, poți cădea. Bineînțeles, rostul vieții nu e să descoperi acest timp pentru ca apoi să te ferești de el. Fiecare săptămână are o zi mai urâtă decât celelalte. Și tot așa. Secretul: să trăiești atât de plin, încât inerția să te treacă dincolo. Chiar dacă aluneci, să aluneci în direcția bună.

Lucrurile se complică atunci când te trezești într-unul din punctele moarte ale zilei. E ca și când ai dormi o noapte într-un cub de sticlă, subacvatic, iar la trezire, prima figură pe care ai vedea-o, ar fi a unui rechin înfometat. Nu neapărat înfometat. Chiar și un rechin cu intenții bune are figură de criminal. Sau mai rău, te-ar trezi atingerea câtorva picături de apă căzute de sus…

Lupo, așa s-a prezentat omul care mă aștepta în dimineața aceea la intrarea în Kaufland. Pur și simplu a început să povestească, să îmi prezinte marfa de pe rafturi. Nu cred că îmi spunea mare lucru, nici nu avea cum să îmi spună mare lucru, pe mine magazinele m-au plictisit întotdeauna, excepție făcând librăriile și cele cu instrumente muzicale. Privește atent, ăsta e plastic! Dincolo de plastic, înăuntrul plasticului, e apa! Rostise cuvântul „apa” cu vocea unuia care era pe cale să moară de sete. Privirea i s-a transformat, apoi gesturile, părea un om rătăcit în deșert care vorbește despre apă, în speranța că apa e cu mult mai aproape, atfel de ce ar vorbi un însetat despre apă… Sticle verzi, roz, albastre, transparente! Să fii gata, când va veni îngerul însetat să ai pentru el apă bună și rece. La asta să te gândești, lasă plasticul!

Apoi m-a bătut prietenește pe umărul stâng: ai mâncat vreodată pâine? Nu, nu așa! Ai mâncat vreodată pâine proaspătă, caldă, după câteva săptămâni de înfometare? Știi că se poate muri din asta? Băiete, noi oamenii am descoperit cum din pâine se poate face armă! Poftim, aici sunt legumele congelate! Leguma înseamnă proaspăt. Prin congelare se poate opri curgerea timpului. E ca și când oamenii experimentează, se gândesc la viitor. Unii. Ceilalți mănâncă.

Conserve egal moarte.

Am ajuns la casă. Coșul… gol. Apa, doi lei și zece bani, pâinea, patru lei și cincizeci de bani, legume congelate, șase lei. Vânzătoarea se oprește o clipă, pare încurcată, mă privește cu atenție… E-n regulă, spune Lupo. De restul, conserve, până la cinci mii. Domnul plătește.

La ieșire mă salută ceremonios. Îmi dă și un pliant cu promoțiile de săptămâna viitoare. Ziua bună, ziua bună, bine ați venit! Clientul următor. Deschid portbagajul și așez cu grijă plasa goală. Conserve egal moarte. Asta-i bună. Un motiv bun ca să îngropi o zi.

3. La noi, la Troia
June 6, 2013


L-am cunoscut într-o duminică după-amiaza, în parcul din Cetate. Tocmai mă așezasem la masă și aranjam piesele. Atunci a apărut. A cules de pe jos un chiștoc de țigară fără filtru și acum, cu mână de expert scotea din el tutunul și îl așeza pe o foaie gălbuie. M-a privit ca un om normal. Pentru mine nu era un om normal. Deși exercițiul etichetării negative îl abandonasem de mult, pardesiul rupt și murdar, părul murdar, căciula murdară, țigara din care acum trăgea cu sete, nu mi-au dat voie să-l văd altfel.

Jucăm o partidă? Am tăcut preț de câteva secunde. Sferice. Secundele sferice compun acea parte a timpului, grozav de scurt, nu știu cum se transformă timpul în spațiu, dar, în care se întâmplă cu adevărat ceva. Cred că e de fapt o suprapunere spațială, alții i-ar spune comprimare, oricum, de aici se vede viitorul. Mai mult, gândești și simți cu claritate. Ce se întâmplă atunci și acolo devine punct de reper. Așa am înțeles că omul ăsta e altfel de om. Că e un om de care am nevoie. Poftim. Și am început să jucăm.

Avea trei partide câștigate, iar eu nu mai aveam chef de joc. Voiam să îl aud povestind. Nu orice homeless are o poveste extraordinară. Iar el putea fi unul din cei care au. Nu sunt un șahist bun, dar știu să intru în sufletul omului fără să calc pisoiul care doarme cuminte pe prag. Unde stai? Și-a mai aprins o țigară. Te-aș servi și pe tine, dar nu se cuvine. Ok, nu fumez. Într-un vagon, în gară la Bărăbanț. Am acolo niște cartoane. E bine. Un vagon ruginit tras pe linie moartă. Am vorbit cu nea ăla din gară și mi-a dat voie să stau acolo. Nu ți-e cald cu haina aia groasă pe tine? Ba da, da’ nu am unde să o las. Mi-o ia M și o vinde pe-un pahar de orice. Piesele au rămas uitate pe tablă într-o poziție în care, din două mutări regele alb era mat. Așa se întâmplă cu piesele. Miza jocului e mai presus de piese. Când piesele înțeleg asta, nu se întâmplă nimic. Au trecut mai bine de trei ore și omul meu povestea fără oprire. Iartă-mă dacă vorbesc prea mult. Sunt două săptămâni de când nu am mai vorbit cu nimeni mai mult de două cuvinte. E în regulă. Vrei ceva de citit? Dacă un om citește, e altfel.

I-am dat o biblie. Mi-o dai de tot! Nu știu dacă o pot păstra curată ca să ți-o pot înapoia. Ia-o. De ce biblie? Pentru că asta mi-a venit mie în minte, că o biblie i-ar prinde bine unui om fără rost, cum era el. Apoi ne-am despărțit. Era cât pe-aci să-i cer un număr de telefon. Știu exact cum ar fi râs. Devenise normal.

Azi-dimineață vrabia moțăia într-un colț al cubului când mâna aceea aspră a împins înăuntru un cal de lemn. Era cioplit grosolan. Apoi liniște. Am așteptat să se trezească vrabia. Din două salturi a intrat în burta calului. Mirare. Au și vrăbiile Troia? O cetate fără ziduri, pentru că zidurile nu ar ajuta la nimic. Păsările au aripi. Poate că se joacă de-a oamenii. Sau poate vor să ne cunoască. În câteva clipe a fost înapoi cu un grăunte în cioc. Glumești, nici măcar în joacă. Avem alte treburi.

Cât de departe te poate duce imaginația? E ca și când ai locui într-un aparat zburător pe care îl controlezi cu greu. Cunosc oameni mai seci decât pământul după trei luni de secetă. Sunt așa pentru sunt conectați cu totul la realitatea palpabilă. Chiar și visurile lor se târăsc pe pământ. Poate că șarpele cu ispita lui cu tot a fost vreun vis al Evei, de-asta a ajuns să mănânce țărână. Poate că vreodată o să înțeleg tabloul de bord. Nu știu dacă îmi doresc asta. Decolările fără vreo înștiințare își au farmecul lor.

Astăzi a fost la mine acasă. Și-a aranjat barba și perciunii. E un tip simpatic, bărbierit sau nu. Vorbește mult despre cărți, despre autori străini mie. Nimic despre familia lui. Trage concluzii înțelepte, dar doarme în tren. Omenirea să fie de vină? Într-un acces de furie poate că aș spune da, omenirea întreagă e de vină, pentru că lasă un om în halul ăsta! Dar acum sunt calm. Poftim, aftershave. Ai spirt? După un duș sănătos, după dansul apei fierbinți pe trupul ostenit și-a îmbrăcat la loc hainele murdare. Privirea lui mi-a spus simplu: am un contract cu viața, îmi respect partea.

Eu sunt calul de lemn. Omul din fața mea e Troia. Cine vrea să fie vrabia? Ați intrat vreodată într-o biserică neoprotestantă? Ne-am ocupat locurile în partea stângă a sălii. Era iarnă. Cineva interpreta la pian o melodie germană, veche. Hainele lui murdare miroseau groaznic. Am zâmbit o oră întreagă, cât a durat programul. Puteam să văd, în același timp, fiecare individ din cei prezenți. Știam că îi deranjează mirosul greu, dar trebuia să mergem undeva unde e cald. Acasă nu puteam, mă certasem deja cu maică-mea pe tema asta. Nimeni nu a spus nimic. Mă scuzam zâmbind. Omul care a predicat în acea zi a venit să ne salute. Cine-i nea ăsta, îl cunoști? O să mai vin aici pentru pian, îmi place cum sună. Pianul devenise grăuntele pe care l-a savurat vrabia.

Apoi dimineața a continuat să curgă, m-am trezit în parc, masa cu eșichier a fost mutată în altă parte, nimic nu mai e cum a fost. Da, nimic nu mai e cum a fost. Prea multe vrăbii au coborât din cal supărate, nu au găsit suficiente grăunțe. Parcul, însă, e real. În cel mult o oră va începe să plouă. Am găsit repede masa. Cineva zdrobise pătratul negru din stânga, jos, a1. O fi fost blestemul regelui alb. Cum să nu râzi? Omul meu e deja mort de câțiva ani. Nu pot să-i număr, am probleme serioase cu trecutul. Da. A murit destul de aiurea, în spital. Și cât mai ura convenționalul.

2. Scala (fragment)
June 5, 2013


Vorbește-mi despre vrăbii! Cred că ar vrea să știe ce părere am despre ea. O nouă zi e doar o altă zi și atât. Din locul în care stau acum pot să văd dealurile, prea departe ca să desprind vreun detaliu bun de scris aici, două, trei acoperișuri, pomi și un loc de joacă. Nu văd niciun om. Dar oamenii există. Asta ar putea fi o descoperire bună de trezit oameni. Pentru că oamenii încep să existe atunci când își dau seama că există. Ați auzit de aseitate? Suntem departe și asta nu e o invenție nici măcar pentru viitor. E teorie pură. Nu e pentru prima dată când vorbim despre lucruri pe care nu le putem experimenta.

Ce aș putea să îi spun unei vrăbii despre vrăbii? Parcă aș fi la un examen în care profesorii îmi cer să le vorbesc despre profesori. O materie despre profesori. Cine să predea o astfel de materie? În niciun caz un profesor! Vrabia e o pasăre, încep eu timid. Profesorul e un om. Sună aiurea. Trebuie să găsesc altceva. Îmi plăcea mai mult dalmațianul ăla mic. În fine, într-o zi, în locul mâinii aspre a apărut o mână albă, micuță, care a mângâiat câinele până la dispariție. Așa cum vă spun! În timp ce îl mângâia, din câine se desprindeau lent atomi de câine, până când în cușcă a rămas doar mâna. (Am scris atomi pentru că nu am știut ce altceva să scriu. Sau poate că îmi convine asta. De ce să cred că sunt făcut din același atom cu un câine? Poate că nu m-ar deranja dacă vrabia ar fi din același material cu dalmațianul. „… să dea pământul viețuitoare după soiul lor…” Poate că păsările sunt asemenea peștilor, nu sunt de-ale pământului. Cubul de sticlă e același. Încerc.)

Vrabia e doar o altă viețuitoare, așa cum e și câinele, o altă viețuitoare, cum e și peștele. Profesorul e același cu măturătorul de stradă, cu tipul de la morgă care mușcă din sandvici în timp ce se uită printr-un fost individ. Și are o sticlă de vodcă, jumătate goală, sub masa pe care e așezat obiectul muncii. Ăstuia nu îi pune nimeni fiola. Dacă ar veni cineva cu fiola, omul nostru ar împietri de mirare, ar depărta de la gură sandviciul fără să apuce să muște din el, și-ar da halatul jos și ar spune: bine, poftim, uite aici bisturiul, taie liniștit, mă întorc săptămâna viitoare ca să te găsesc nebun sau beat! Taie, ce mai stai? Nu, la ăsta nu vine nimeni cu fiola. Profesorul e doar o altă viețuitoare, cum sunt și eu. Poate că asta așteaptă vrabia. Profesorul nu ar fi de acord.
Deja mă enerveaza exercițiul ăsta. M-am așezat singur în partea de jos a scalei. Aș fi eu, apoi vrabia, apoi profesorul. Știi, ai dreptate: tu, profesorul și abia apoi eu. Chiar dacă ești doar o găină mică, chiar dacă ești oricine ai fi, eu sunt cel care m-am așezat acolo. O merit!

De data asta trezirea mă aruncă în partea de sus a orașului, aproape de Schit. De o partea a gardului oameni în haine negre, de cealaltă parte oameni cu pielea înnegrită de soare înoată în apa rece a bazinului. De o parte fericirea unora, de cealaltă fericirea altora. Mă uit la fericirile lor și nu spun nimic. Nu mă aliniez.

Nenea, căutați pe cineva? Haideți că vă duc eu la părintele, că mai ‘nainte a ajuns! Are ochi albaștri, cămașa portocalie, în carouri și pantaloni negri. Când vorbește parcă ar ciripi o vrabie. Vrabia de azi-dimineață. Încep să îi vorbesc despre el. Mă privește de parcă i-aș vorbi dintr-un cub de sticlă. Râd. Nu, mă, nu vreau să mă duci la părintele. Du-te singur! Zâmbește, nu știe ce să creadă.

1. Nu înțeleg nimic (fragment)
June 4, 2013


Am crezut întotdeauna că viața în subterană e adevărata viață. Dar nu mi-am dorit să trăiesc aici. Cel puțin, nu mi-am dorit asta cu voce tare. Sau cu gândul „tare”?! în fine, am purtat dorința asta în subteranele ființei mele (să fie clar, orice punct are o subterană, orice subterană are la rândul ei altă subterană. La capătul subteranelor e totul. Totul e miezul lucrurilor, poarta spre o lume pe care nu o înțelegem fiindcă acolo lucrurile nu au subterane, sunt ceea ce sunt…). Am îndepărtat-o uneori, apoi m-am apropiat cuminte de ea, pentru ca apoi să o îndepărtez iar… Cred că ăsta e un joc omenesc, în general. Plusul ori minusul din fața vieții e așezat în funcție de raportul cu dorința ta, din ultima perioadă a evoluției tale ca om. Evoluția nu urmează neapărat un traseu cronologic. Poate că la douăzeci de ani ai fost cu mult mai sus decât la șaptezeci de ani. Poate că la douăzeci de ani, ceea ce ai să devii la șaptezeci a contat atât de mult, încât, a transformat finalul în cauză și începutul în efect! Și mai cred că Acela care așează acest semn e cu mult deasupra noastră, undeva unde nu s-a pus niciodată, cu adevărat, problema semnelor.

Liniște. Dincolo de geam dalmațianul pitic își începe programul. De un timp încoace, în fiecare dimineață, deși, țin eu minte, ca orice om normal (asta cu omul normal se citește cu alt ochi. Omul normal a plecat de multă vreme dintre noi) seara mă așez în pat, închid ochii, respir normal, ei bine, mă trezesc în fața acestui geam. Timp de o oră urmăresc povestea și mișcările mini-dalmațianului. Nu i-am pus încă nume. De ce i-aș pune nume unui câine care nu este al meu, unui câine care, foarte probabil, nu mă va auzi niciodată?
În prima zi în care l-am cunoscut mi-a spus povești din viața câinilor. A fost un spectacol grozav. Mișcările câinelui din cubul de sticlă m-au urmărit zi și noapte. Fiecare salt, urmat de o împietrire miraculoasă în cel mai înalt punct, căderea absolut nepregătită, cu mușchii relaxați, corpul riscând să se zdrobească la atingerea podelei de sticlă, fălcile trosnind, dinții puternici lovindu-se unii de alții, durerea de pe fața unui câine… Ce trebuie să înțeleg, ce trebuie să înțeleg, urlam fără cuvinte, în fața geamului eram doar eu, fără trup. Ar fi trebuit să plâng, câinele ăsta trebuia oprit din exercițiul lui sinucigaș. Apoi am simțit lacrimile. Îmi ardeau ochii, pleoapele. În clipa aceea o mână aspră, de bărbat, a apărut de nicăieri, a prins câinele în lesă și l-a scos din cub.

M-am trezit în stradă. Mai precis în Centru, lângă magazinul cu ceas. Căutam o anume alimentară. Poate magazinul Dacia, spuse doamna în vârsă zâmbitoare, cel de care ați întrebat dumneavoastră nu mai există de mult timp… Sau era o aluzie la bătrânețea mea? Dacă da, să știți că nu mă deranjează. Încercați și dumneavoastră să trăiți atâta, da? Pe urmă mai discutăm! Chiar dacă eu voi fi murit atunci când veți fi de vârsta mea, o să găsiți pe cineva cu care să stați de vorbă ca și când ați vorbi cu mine, un om, un câine, știe Dumnezeu pe cine!

Apoi am găsit magazinul. Am cumpărat o ciocolată, jumătate albă, jumătate neagră, amăruie. M-a servit o vânzătoare în vârstă. Îi puteam vedea doar ochii. Am simțit că zâmbea.

Nimeni!
December 23, 2012


… poftim, e un nume care să te poarte prin lume!
Care să te scoată de aici întâi, am dreptate?
Întrebarea s-a agățat de fruntea tatălui meu,
de umerii mamei, de privirile tuturor celorlalți,
a scormonit pământul până la sânge…
Destul, Adândălade să rămână!
Au râs apoi, s-au bucurat până spre dimineață, au adormit
și nu s-au mai trezit niciodată.
Nu e nicio vrajă la mijloc, asta e realitatea și realitatea nu permite
vreun dincolo de care să nu aibă habar toată lumea.
Ești copil, la trei ani toți sunteți copii.
Trei ani și jumătate…
Palma albă, uriașă, prietenoasă m-a ridicat până în dreptul ferestrei de la  etajul nouă.
Aici lumina nu se stinge niciodată.
Ea e Veronica.

În mijlocul camerei, pe un scaun de lemn, era așezată o floare într-un ghiveci de sticlă colorată.
Câteva frunze uscate, căzute într-un aranjament pe care doar întâmplarea îl poate crea,
implorau zi și noapte degetele subțiri ale fetei. Degetele preluau cuvintele stinse,
le purtau prin vinișoarele albăstrui, le urcau până în dreptul inimii, însă, de vreo câteva zile poarta era încuiată, piticul grăsan, cu fruntea mereu acoperită de sudoare abia reușea să mai scoată un „nu” răgușit…
Nu înțeleg… De ce să nu uzi o floare, când ai apă, ai timp, ai mâini și pahar și picioare… și mai ales când iubești floarea aia ca pe ochii din cap! Au trecut nouă zile. Veronica, așezată pe genunchi, strivind cu obrazul stâng planta firavă, a început să îngâne un cântec.

Timpul sau numele?
E nebună, de ce m-ai adus aici?
Timpul și numele, Adândălade… În numele fiecăruia doarme încifrat un ultimatum…
Nimeni nu a mai purtat numele meu, în timp ce alții își poartă numele unii altora!
Nimeni nu omoară flori…
Eram acolo!
Nimeni nu omoară flori!

Poveste cu leurdă și lăcrămioare
May 25, 2012


Doi moși simpatici, la o bere „fără” alcool, cum că așa le-a recomandat doftoru’, undeva la umbră deasă:
– No, ce zici de pățania lui Niță, săracu?
– Care Niță mă, ce-o pățit?
– Ieri, pe la unșpe jumate, așa, o venit cumnata de la munte și mi-o adus o plasă de leurdă. O crezut că îs urs, nu știu ce-o avut în cap. Niță era prin fața blocului cu mașinuțele lui și i-am dat și lui o mână de frunze.
– Așa…
– Păi și nu trec 10 minute și vine aia de la tri, grasa aia și se apucă de-l ia la palme pe ăsta micu, de-am crezut că-i zboară capu, că acum știe cine i-o smuls lăcrămioarele de pe aleea aia ce-o făcut-o primaru săptămâna trecută…
– Păi și ea n-o văzut că nu-s frunze de flori?
– Țț, dacă vedea îl mai bătea pe ăla? Acuma întrebi și tu fără să gândești! Nu? Dacă știa că nu îs frunze…
– Bine, bine, hai, mai departe!
– Cumva îi spune copilu că nu îs frunze de flori, că îs de mâncare, ia și ea o frunză și o mestecă, mai îndrugă ceva de n-am înțeles nimic și pleacă. Azi dimineață, scandal mare, nu știu cine i-o smuls florile lui Gheo, ăla de stă deasupra la frizerie, ce-o fost el șofer la IRTA și face ăla un tărăboi, de numa numa. Acuma io am auzit ceva, da nu vreau să vorbesc, că se aude și nu am vreme de prostii…
– Aha, adică io îs babă, nu moș, sau cum?!
– Nu de tine îi vorba, mă! No bine, aia ce spală scările, mi-o zis că o văzut-o azi de dimineață pe Rogneana, grasa aia de la tri de l-o bătut pe Niță, că mere cu noaptea în cap la grădinuța lui Gheo și îi smulge florile!
– Aia o crezut că leurda lui Niță îs frunzele… Ioi, da mare năcăudă!
– Să știi că așa o fost! Numa că azi de dimineață, când o vint Gheo cu năcazu lui, o ieșit tot aia și o zis că ea l-o văzut pe Niță cu o mână de frunze, că și pe-a ei le-o smuls nu știu cine…
– Ioi ioioi!
– Ăla n-o băgat-o în samă, o mai stat el pe-acolo o vreme să se plângă la unu și la altu, că nu știu cine tot are treabă cu el, no, d-elea de-a lui. Mare încurcătură!
– Stăi mă așa, tu de care Niță vorbești?
– Păi de nepotu-to, de care?!
– No stăi numa să ajung acasă, că ș-o ia el! Doară io tot spus ginerele și săptămâna trecută să nu îi mai facă năcaz cu vecinii, că-l bate de-l zvântă! Bin’ că mi-ai spus, am io grijă de el! Hai, noroc!