Eu cred că m-am născut în grabă
March 4, 2014


S-a întâmplat aseară, nu ajunsesem de mult acasă, încercam să fac ordine în gânduri, să înțeleg ce a fost cu ziua de ieri… În fine, pe aragaz chinuiam un ou care parcă se încăpățâna să nu fiarbă, tocmai oprisem apa care curgea în cadă, când am auzit-o! Mi s-a părut un strănut, apoi un mieunat prelung, apoi un plâns de copil. Da, era un plâns de copil. Prin întunericul de pe scară am observat o geană de lumină albă, am auzit iarăși oftatul acela… Era Dia, fata vecinilor de la patru. Am aprins lumina. Stătea ghemuită pe scări. Și-a dus arătătorul la buze și mi-a făcut semn să tac.

Ești bine? Vorbește mai încet, nu vreau să audă ai mei! Te-a auzit tot cartierul, îi spun, dacă până și surdul de mine te-a auzit. Un zâmbet a trecut repede peste chipul ei. Și-a revenit și s-a pornit pe plâns. M-aș descurca mai ușor cu un taur în arenă, decât cu un copil care plânge! Haide, vino înăuntru să povestim. Nuu, nu se cuvine, mi-a răspuns. Așa e, nu se cuvine să intri în casa unui bărbat singur. E mult mai cuviincios să stai între zeci de oameni și să suferi fără să știe nimeni. Bine, hai afară pe bancă, să povestim.

Cred că așa frig am mai întâlnit la Crăciunul din ’93… I-am dat haina mea și a început să povestească. Nici nu știu cum să încep. Uite, citește ăsta. Și-a deschis telefonul și mi-a dat să citesc un mesaj de pe FB-ul ei: Dia, nu știu dacă ai să poți să mă ierți vreodată. Între noi nu a fost nimic serios. Totul a fost un experiment. Așa sunt băieții. De fapt, nici nu trebuie să mă ierți. Poți să mă urăști toată viața. Al tău, GeeKii! Huh! Am recitit mesajul.

Nu știu cine calculează complicațile de felul ăsta, cine le pune la cale. Îmi venea să râd, să o bat ușor pe umăr și să îi spun povestea cu „stai liniștită, și eu am trecut pe acolo…”, să îi povestesc marea mea primă dragoste, să îi explic că tocmai de-aia se numește prima, pentru că după ea urmează un șir nenumărat… Nenumărat am zis? Aiurea! Nu e nenumărat! E primul simțământ, nu e niciun calcul acolo, e doar dăruire, ești gata să dai tot ce ai, chiar dacă nu prea ai mare lucru, dar socotești curăția sufletului tău ca fiind o valoare după care tânjește toată lumea! Așa se crează un reper, chiar dacă uiți numele primului/primei, acolo o să te întorci mereu. Apoi speri toată viața că vei mai trece măcar o dată pe-acolo. Iar eu am spus nenumărate… La 40 de ani ești mai pregătit să sari din avion fără parașută, decât să…

Ambiguu, șoptesc mai mult pentru mine. Ăsta când zice că e experiment, când e pentru totdeauna al ei… Dia, cred că te înțeleg. Îhî, spuse tristă, și cu o mișcare de om obosit alungă o șuviță din părul castaniu… Ai dreptate, nu prea știu ce să zic. L-ai sunat? Da, de 3 ori și nu mi-a răspuns. Ultima dată când am pățit asta, sunasem de vreo cincisprezeci ori. Până când am primit un mesaj extrem de sincer: ești cretin? Dia, o să vă întâlniți mâine la școală. Nu e de la școala mea, îmi răspunse. Cum pot să te ajut, continui eu ca o moară stricată, fără să calculez ce spun. Mi-era un frig de înghețase cămașa pe mine. Sper că am oprit apa la cadă! În caz că… o să mă anunțe doamna Mioara! Asta în timp ce domnu’ Mircea urcă scările bolborosind. Vrei să mergem la „Magdi”? „Magdi” e cafeneaua de pe colț, are o canapea verde și pereți roșii. Da, mi-a răspuns. S-a ridicat și a pornit spre cafenea. Asta se cuvine?, m-am întrebat în gând…

Mă simt ciudat, mi-a spus pe drum spre cafenea. Aha, nici eu nu am mai făcut așa ceva. Așa ceva ce? Credeam că te referi la faptul că mergem la cafenea, o să mirosim a fum mai ceva ca două bucăți de slană… Nu, nu înțelegi! Mă simt ciudat în legătură cu asta! Am pus pariu cu Helga că o să-l țin lângă mine până săptămâna viitoare. Era experimentul meu! O, God, unde am nimerit? Stai să îmi reconfigurez traseul, i-am spus râzând. Tu râzi, dar ce mă fac eu acum? Aha, păi ce să faci, o să plângi mai departe, dacă ți-a trebuit experiment. Mâine o să știe toată școala, înțelegi? Și asta nu voi putea suporta! Prima iubire… Ce tot zici acolo?

În cafenea mai nimeni. Mă scotocesc prin buzunare… lipsă. Ce bei? Un cola, a răspuns. Cola, pe crivățul ăsta! Bine, ia-mi o ciocolată caldă. Două ciocolate calde, îi spun Magdei. Albe sau negre? Neagră, răspunse Dia. Cea mai neagră, îi transmit Magdei.

E ora două, iar eu nu reușesc să adorm. Cineva bate încet la ușă. Bun, sper să fie FBI sau ceva de genul ăsta. Întredeschid ușor și în fața ușii stă Dia în capotul maică-sii, judecând după lungime. Ce cauți aici? Cred că mi-am uitat telefonul la Magdi. Hehe! Și ce crezi că pot face eu la ora asta? Ești sigură că l-ai uitat? Cred că da… Lasă că îl iau dimineață când merg să plătesc și ciocolatele alea. Sigur? Foarte sigur! Da’ tu cum ai plecat așa la ora asta? M-am trezit să îmi verific mesajele și nu am mai găsit telefonul. Bine, dar ai tăi? Dorm. Noapte bună, să nu uiți de telefon, please!

Azi dimineață m-am trezit fericit și străin. Fericit că nu e chiar așa cum am crezut eu, străin din același motiv. Magdi m-a primit zâmbind. Ce faci, amorezule? Hai, prostește-te! Cât îți dau pe alea? Zece lei. Nu ai găsit pe aici un telefon? Aha, mi-a răspuns și mi-a dat telefonul. Am apăsat o tastă la întâmplare. Nooo, exact cincisprezece apeluri! Cum să dau eu de băiatul ăsta?

Jocul
February 15, 2014


Nu îmi mai aduc aminte oamenii, mobila, casa în care am crescut. Bradul mare de la poartă, căruia îi rupeam mugurii, îi striveam între dinții de lapte… Și strada, care m-a atras întotdeauna. Când ies în stradă oamenii parcă ar lepăda un rând de piele. Se dezbracă de casele lor, de obiceiurile lor, când ies în stradă oamenii caută răspunsuri.

Așa mi-a spus în prima după-amiază în care a fost de acord să se joace cu mine. Un joc ciudat. Strângeam frunze uscate în saci mari, de plastic. Mergeam cu ei la piață, îi așezam unul peste altul, fiecare aveam câte doi saci, și așteptam. Majoritatea oamenilor treceau nepăsători. Celor care se opreau să ne privească marfa, scoteam câte o frunză și le-o dăruiam. Îi rugam apoi, drept răsplată, să ne dea una din întrebările la care nu au răspuns. Le notam cu atenție într-un carnețel cu coperte galbene. Oameni bogați sunt cei care au întrebări bune. Noi căutam întrebări. Ei plecau învârtind între degete frunzele uscate. Deveneau gânditori, visători. Mi-ar fi plăcut să le pot afla gândurile. Dar nu se cuvenea să fac asta. Plătiseră deja pentru frunze.

Aveam să ne întâlnim în fiecare duminică, până când a intrat la liceu la Cluj. Căutam împreună răspunsuri la întrebările pe care le-am primit. Într-una din zilele săptămânii urma să mergem iarăși la piață. De astă dată am dăruit frunze și răspunsuri. Și plata, a întrebat odată o doamnă în vârstă, care trăgea o sacoșă în carorui, pe roți, cu două verze mici. Fiecare răspuns e ca și frunza care îl însoțește. Doboară o întrebare, înțelegeți? Un răspuns e o întrebare care s-a uscat și a căzut. Ceea ce se usucă și cade nu mai are preț, e gratis. A zâmbit. Următorul, am strigat, luând jocul în serios. Nu puteam aștepta ca ea să pună vreo întrebare dureroasă, apărută odată cu lacrima din ochii ei albaștri.

Nu, nu există răspunsuri pentru toate întrebările! Unele întrebări sunt false. Altele nu așteaptă răspunsuri, fiind chiar ele răspunsuri altor întrebări. Dar multe din cele pe care oamenii le-au catalogat drept fără răspuns, știu sigur că nu sunt așa.

Auzi, dacă oamenii sunt albi, negri, galbeni, roșii, cum este Dumnezeu? Apoi a scos sunetul ăla care iese când îți sugi o măsea. Ne-a privit ghiduș, convins că ne-a pus în încurcătură. Și-a sprijinit umărul drept de unul din stâlpii porții. Acu să vă văd, spunea privirea lui. A început să fluiere un cântec aiurea.

În după-amiaza aceea l-am întrebat care îi e numele. Eridan. Nu era convins că îl cred. Eridan, a repetat, așa să îmi spui! Ție îți voi spune Dorado. E nume de fată? Nu există nume de fete și nume de băieți. Avea dreptate. Jocul acesta, Dorado, se joacă zi și noapte. Noi vom fi pionii. Ceilalți oameni cine sunt? Ceilalți sunt zarurile. Nu, sunt cifrele de pe zaruri. Înaintarea noastră va depinde de mărimea lor.

După moartea lor oamenii vor fi tare mirați să înțeleagă că nu sunt morți așa cum au înțeles ei moartea. Și vor avea parte de minuni. Se vor trezi ca dintr-un somn și vor spune: uite, Dumnezeu e negru! Uite, Dumnezeu e alb! Uite, așa cum am crezut, Dumnezeu e galben! E roșu Dumnezeu… Bineînțeles, Karason va avea și el minunea lui. De ce nu i-ai răspuns asta individului care ne-a întrebat? O să-i răspundem la timpul potrivit. Uite. Mi-a pus în palmă o hârtie mototolită. Era scrisă acolo o adresă. Mâine seară, mi-a șoptit. În privire avea un licăr ciudat.

Ne-am oprit în fața unei porți de lemn care abia se mai ținea. În curte, dintr-una din casele mici, dărăpănare, răzbătea o muzică gălăgioasă, glasuri de oameni beți, strigăte de copii. Am trecut printre dulăii slăbănogi din curte și ne-am apropiat de ușa casei. Să nu-ți fie teamă! Prin fumul gros de țigară din camera slab luminată, abia l-am găsit. Nu am întrebat nimic. Mi se părea normal ca Eridan să știe că e acolo. Copiii au continuat să se joace, să mănânce. În bucătărie miroasea a salam ieftin, a ceapă curățată cu o zi înainte și păstrată acolo neacoperită. Cei mare au tăcut. Scrumau, oftau, parcă s-ar fi trezit dintr-odată într-o situație complicată, care avea să le schimbe viața de-acu înainte. Ne-am oprit în fața lui. Și-a stins țigara abia începută, și-a aranjat părul murdar de transpirație, a privit pe rând la cei din încăpere, a clipit lung, obosit. Eridan a scos din rucsacul mic pe care mi l-a pus în spate la plecare o oglindă. I-a așezat-o înainte, iar chipul omului dintr-odată a dispărut. Așa arată chipul dumnezeului tău, a spus Eridan. Fiindcă tu nu ai dumnezeu. Întrebările ne pot mântui sau pierde!

Când m-am trezit a doua zi dimineața era iarnă. Printre fulgii albi, părea că toți oamenii poartă același chip. Jocul cu frunze uscate, după cum mi-a spus el la început, nu a mai încetat vreodată. Purtam câte o frunză în fiecare buzunar, în fiecare poșetă sau geantă, în penar, în tocul de la ochelari… Carnețelul cu coperte galbene l-am dosit într-un colț din sertarul biroului. Cred că am făcut asta prea târziu. Întrebările erau încolonate în mintea mea asemeni unui batalion de soldați bătrâni, care se încăpănează să iese zilnic la raport, dimineața și seara. Și fiecare din ei se prezintă lung, rar, fiecare spune o istorie pe care eu trebuie să o ascult, deși mi-e cunoscută în cele mai mici detalii… Cine sunt, cine sunt, cine sunt și ce chip ai, Dumnezeul meu? Nu am oglinzi în apartament. Chiar dacă aș avea, nu ar ajuta la nimic. Am privit o clipă în oglinda lui Eridan și a fost suficient. Când privesc pe furiș în vitrinele magazinelor văd chipul lui.

Te căsătorești cu mine? În dreptul nostru s-a oprit omulețul cu lada lui de plastic plină de covrigi. A luat un covrig și l-a rupt în două. Jumătate mi-a dat mie, iar jumătate lui. E cald, mâncați. Întrebarea, am îndrăznit eu. Da. Ce este dragostea unui om bătrân pentru o femeie? Nu trebuie să-mi răspundeți. Avea un chip blând. Viața e o ramură crescută din trunchiul unui pom uriaș. La început verde, apoi din ce în ce mai uscată. Cândva, într-un moment pe care nimeni nu îl știe, într-un loc, niciodată același, se rupe ușor. Dragostea e o pasăre care se așază pe ramură. Am vrea să-și facă acolo cuib. O rugăm să rămână… Suntem atât de nebuni că o rugăm să rămână chiar și atunci când creanga abia se mai ține pe sine… La fel de nebună, pasărea spune da. Da, i-am răspuns.

Femeia aceea mică, îmbrăcată în alb, care stă prea aproape de groapă, e mama lui Eridan. Trec toți prin fața ei, îi strâng mâna. Am impresia că o felicită. Asta mă enervează cumplit. Într-un târziu, mi s-a părut că oamenii care au venit la înmormântare au trecut de mai multe ori prin fața femeii, că au făcut un cerc care se învârtește absurd, am rămas doar noi. Față în față. Fiecare de o parte și alta a gropii. Nu am de gând să merg la ea. Nici ea nu se mișcă. În buzunarul rece fărâmițez între degete frunza uscată. Nu e corect să așezi un dacă, salvator sau acuzator, înaintea unei nenorociri. Să întorci lucrurile în minte, să creezi scenarii, să te minți. Nu e corect și gata!

Nu pot să le fac asta, mi-a spus Eridan. Au ieșit amândoi la poartă și ne-au spus simplu: nu înțelegeți nimic. Și au închis poarta. Au trântit-o. Cel puțin nu acum, a continuat el. Nu i-am spus nimic. Nici măcar nu îmi venea să plâng și asta mă enerva mai tare decât situația. Dintr-o dată călcam pe nimic. Dispăruse și bucățica de pământ pe care am crezut că e normal să o țin pentru mine. Mi-a spus că va fi bine. Doar el m-a chemat să-i vizitez părinții. Nu ai întrebări? Ți-am dăruit o frunză uscată. Ai zis nu? Patetic. Mâine mergem la Sinaia. Peste o lună plec la Cluj. Iar. Suntem atât de tineri.

S-a întunecat de-a binelea. Estas Tonne a început să cânte aiurea pe telefon. De nicăieri oamenii se adună în jurul nostru. Par să asculte muzică. Ea mă privește de parcă ar începe judecata. Poate că ăștia sunt morții și acum se miră de nemoarte. Ca de fiecare dată, altcineva are întrebarea, iar eu am răspunsul. Noaptea ochii mamelor celor morți devin galbeni, strălucitori. Parcă ar fi foarte aproape de foc, ar privi în miezul lui căutând ceva.

De ce nedreptatea? De ce dintre o mașină cu toate în regulă, cu un șofer liniștit și curat și o alta cu un bețiv… O singură întrebare, o atenționez, una singură! Da, tu încă te mai joci… Ei bine, nu înțeleg nimic, începe să plângă, nemuritorul de deasupra, morții de dedesubt, indecișii dintre… Sunt iarăși rece, ca acum 20 de ani în fața porții din fier forjat auriu închise. Întrebarea? Din totul ăsta atât de puțin, dar suficient, acum văd bine, suficient… Plânge. Omul din mine s-ar apropia, ar strânge-o la piept, ar ajuta-o, celălalt, da, celălalt tace și privește de parcă groapa de doi metri lungime ar avea ani-lumină, iar între noi ar fi ecranul care transformă durerea în imaginile unui film, iar pe mine într-un spectator trecut de prea multe ori prin experiența cinematografului.

Știi, nemuritor nu înseamnă că nu mori. Nemuritor înseamnă că deși mort, nu poți rămâne acolo, că te întorci de fiecare dată. Uite, de exemplu, spunea el, imaginează-ți un accident. Într-una din mașini ar fi un om liniștit, la locul lui, conducând regulamentar, iar în cealaltă ar fi un om rău, indiferent la ce se poate întâmpla celorlalți din vina lui, ori poate beat. Ei bine, în urma accidentului moare cel din prima mașină. Înțelegi? Toți ar spune că Dumnezeu l-a apărat pe cel rău! De parcă nimeni nu ar vrea să înțeleagă că nu, Dumnezeu era alături de primul om, murind împreună cu el, ținându-l la piept, liniștindu-l, ajutându-l să moară… nemuritor fiind, avea să învie apoi, să se întoarcă, să urce în următoarea mașină…

Muzica a încetat. Aici sunt doar eu. Scot din buzunar bucățele de frunză moartă și le împrăștii pe mormânt. Mă întorc dimineață. Sau poate nu. Noi doi avem prea multe răspunsuri. Dacă ești nemuritor, pleacă, nu mă aștepta.

Vezică
October 16, 2013


 

I-au spus Vezică. Accentul, bată-l vina! Vezi că te caută nu’ș cine, vezi că vin diseară pân’ la tine… Vezi-că-le astea la un loc i-au adus porecla. Și cu ea a rămas. Numele lui e Claudiu. Dar cine să-l mai țină minte? Nimeni nu l-a învățat să pronunțe cuvintele astfel, într-un fel al lui, care enervează pe unii și distrează pe alții. Dacă i se pare că îl sâcâi, urgent te expediază printr-un fermecător „mămălaș’?”. Ai vreo problemă a cărei rezolvare necesită migală, deci timp, chipul i se schimbă de la indiferență la mirare – enervare și, după ce obrajii se umflă de parcă sunt gata, gata să explodeze, dintre buze pornește spre timpanele tale, asemeni unui pocnet „Puuunte pe treabă, staicao!”, după care, relaxat și satisfăcut rostește: „legumă”. Îl întrebi cât e ceasul, îți răspunde liniștit: opt, opt dimineața, chiar dacă e amiază în toată regula. Cum să fie opt, mă? Dacă tot m-ai întrebat, de ce nu ai răbdare? Ar trebui să nu îți mai spun nimic, să îți cumperi ceas! Da’, hai, sunt eu băiet bun! E opt și patru sute de minute. Mulțumit?

Umor să fie? Umor o fi, dar el face ca totul să pară din cale afară de normal. Nu îmi aduc aminte să-l fi văzut răzând la vreo glumă. De obice răspunde simplu: e bună. Râde atunci când vede oameni bucuroși, copii jucându-se, animale făcând fel de fel de pozne, atunci i se aprinde în ochi o luminiță și chipul lui spune: da, viața are sens!

l-am văzut ieri. Avea un ochi vânăt. Ce-ai pățit, mă, pe cine ai supărat? Pe nimeni, pe cine să supăr? Așa mă cunoști tu pe mine? Atunci? Atunci am fost la Radu acasă, ăla de se pricepe de minune să toarne ghipsul în tot felu’ de forme. Am vrut să fur meserie, că așa se face. Și tace, de parcă asta ar fi toată povestea. Aștept, știu că i-ar plăcea să îl sâcâi. Ar face pe nervosul și apoi ar trebui să mă rog de el ca să mai spună ceva. Într-un târziu mormăi un fel de „hî?”. Mă privește încurcat, imită „hî”-ul și continuă plictisit: nu era acasă. Era numa’ frai-su, ăla dilău. Și am furat-o de la el…